Templates by BIGtheme NET

Patru idei și povești, de la Radu Mihăileanu și Sir Derek Jacobi

Povestea iubirii a făcut sală plină și la Cinema Florin Piersic, marți seara, atunci când a fost proiectat pentru a doua oară.

Pentru că discuția de marți, de la TIFF Lounge, cu regizorul Radu Mihăileanu și actorul britanic Sir Derek Jacobi, moderată de Mihnea Măruță, a fost extrem de concentrată, am decis să păstrăm patru momente interesante și pentru azi.

 

Așadar, Derek Jacobi despre…

…copilărie și influența părinților: „La fel ca Leo, am avut o copilărie aproape perfectă, am fost binecuvântat atât cu părinți, cât și cu prieteni. Intram într-o lume a teatrului cu care ei nu aveam nicio legătură, nu știau nimic despre teatre, actori, filme. Ei veneau din partea de est a Londrei, iar acasă nu aveam o tradiție în literatură și în cultură, în general. Nu i-am văzut niciodată citind cărți. Ziare da, dar cărți niciodată. Cred că de aceea vecina de vis-a-vis m-a dus, într-o zi, la bibliotecă. Știa că nu avem cărți acasă. Dar, în ziua în care am decis că vreau să aleg o carieră în teatru, m-au întrebat: <<Păi cum vrei să faci asta, din ce te vei întreține?>> Dar imediat au continuat, spunându-mi că mă vor susține până la capăt și asta s-a întâmplat. Au fost extraordinari!”

…frica de scenă: “Cred că e cel mai mare coșmar al unui actor. Se întâmpla în Sydney, jucam Hamlet, era ultima zi a acelui turneu. Jucasem rolul de 400 de ori până atunci, probabil. Și a venit marele moment, acea replică pe care orice spectator de teatru trebuie să o audă. De pe scenă, simți că publicul se apropie de tine, că se mișcă sala. E o liniște completă și rostești: To be or not to be, that is the question! Mă gândeam în acele momente cum ar fi dacă actorul ar uitat replica. Și au mai trecut câteva minute, iar apoi totul s-a blocat, neștiind ce urmează. Costumul mi s-a umplut de sudoare, cred că era deja negru. Au trecut câteva secunde și, brusc, creierul meu a trecut pe pilot automat. Deja nu mai aveam controlul, iar replicile curgeau și curgeau. Am terminat piesa și doi ani nu am mai urcat pe scenă. Aveam momente în care îmi puneam acele întrebări stupide, de genul <<cum fac actorii să rețină replicile?>>. Au fost doi ani grei, în care aveam și un trac în fața camerelor, deși acolo ești înconjurat de plase de siguranță”.

 

Radu Mihăileanu despre…

…mesajele filmelor sale: „Nu încerc să transmit vreun mesaj, sunt doar un povestitor, un storyteller. Încerc să spun povestea cât de bine pot, deși știu că ea va fi interpretată în foarte multe moduri. Ceea ce e bine. Când am făcut Trenul Vieții toți mi-au zis că nu pot face povestea asta. Știam că s-ar putea să mă înșel, dacă mulți mi-au spus asta, așa cum știam că niciunul dintre noi nu deține adevărul suprem. Dar ne place, cred, tuturor, ca oamenii să ne spună că nu putem face una sau alta, ne ambiționează, suntem naivi, nu ne pasă și continuăm”

…relația cu tatăl său: “Niciun film nu începe fără ca tatăl meu să nu fie prezent în prima zi de filmare, să țină un discurs. Acum, că beneficiem de tehnologia digitală, discursurile sale durează și 15 minute, înainte, când lucram pe peliculă de 35 de mm, era nevoit să se rezume la un minut-două. Cred că eu doar continui ce a început el, ce a început bunicul meu înaintea lui. Țin minte că, înainte, când vederea îi era bună, era primul care-mi citea scenariile și-mi spunea părerea”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*