sutea.ro Intră pe o ureche, iese pe cealaltă, dar rămâne în cap. Ca târnăcopul!
Ca un făcut, au poposit pentru prima dată la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) în urmă cu nouă ani, atunci când au fost protagoniștii unui cine-concert de excepție pentru filmul ucrainean-cult, Pământ (Earth). Producția spune povestea colectivizării forțate a Ucrainei de către sovietici și dramele ce au venit odată cu ea, inclusiv foametea. Acum, în 2022, în ziua în care țara lor a primit invitația oficială de aderare la Uniunea Europeană, Dakhabrakha, o trupă ucraineană cu un sound complex, care îmbină instrumente precum acordeon, contrabas, clape, tobe cu altele tradiționale ucrainene pentru un sound unic, cu influențe de funk sau chiar hip hop, a revenit, la Cluj, în mijlocul războiului de lângă noi.
Într-un interviu pentru sutea.ro și news.ro, membrii trupei, Marko Halanevych, Irina Kovalenko, Olena Tsybulska și Nina Garenetska, au vorbit despre muzica în vremea războiului, despre misiunea lor în slujba țării, dar și de ce cred că, în relația cu întreaga cultură rusă, nu există nuanțe de gri: ori o îmbrățișezi și susții războiul, ori o anulezi (Cancel Russian Culture).
În vremuri normale, am fi început interviul vorbind despre turnee, concertele voastre în diferite colțuri ale lumii, planuri pentru viitoare albume sau impresii amuzante, cu vampiri, despre Cluj și Transilvania. Dar nu trăim vremuri normale, așa că prima întrebare e unde erați și ce făceați pe 24 februarie, dis-de-dimineață?
Nina Garenetska: Pe 24, aveam un concert planificat în Hmelnîțkîi, trebuia să ne trezim devreme, cred că pe la vreo 4:00, ca să prindem trenul și a fost pur și simplu șocant. Nu puteam să comunicăm nici măcar pe aplicațiile de chat, totul era blocat. Efectiv eram în șoc! În acele zile, toată lumea vorbea despre asta, că războiul stă să înceapă, dar când chiar s-a întâmplat nu-ți venea să crezi că asta e realitate, că e chiar aici.
Olena Tsybulska: Bineînțeles, ne-am hotărât să anulăm concertul, toată lumea a decis împreună cu familiile, ce va face în continuare. Unii au plecat spre graniță cu copiii, alții au așteptat acasă, să vadă ce vor face în continuare, cât va dura. A fost un moment pe care ni l-am luat ca să acceptăm că războiul se întâmplă și să decidem ce vom face. Apoi, după câteva săptămâni, am înțeles că singurul mod prin care putem ajuta este să concertăm, să strângem fonduri, să atragem atenția întregii lumi, să ne spunem drama. N-a fost o decizie simplă pentru noi, pentru că a trebuit să te gândești la propria siguranță, la siguranța copiilor, dar ne-am dat seama că singurul lucru pe care știm să-l facem e să urcăm pe scenă, să cântăm, și cu asta putem ajuta.