Templates by BIGtheme NET

Albania, judecătorul sindic al fotbalului românesc

roualb

Un fotbal al insolvenţei nu putea avea alt rezultat. Turneul final din Franţa a părut că seamănă cu un proces al Tribunalului Comercial, în care la primul termen toată lumea speră că a scăpat, la al doilea deja gluma se îngroaşă, dar datoriile te copleşesc până când, inevitabil, se declară falimentul.

Fotbalul românesc e îngropat în datorii şi în mentalităţi depăşite. Avem de-a face cu un sistem care nu a fost niciodată reformat, cu jucători care au impresia că sunt zei ai balonului rotund şi nu pot fi niciodată deranjaţi sau criticaţi, şi cu investitori care visează în fiecare zi să prindă marele pot din Champions League sau Europa League, iar apoi să facă banii pierduţi. Nu există nici o strategie pe termen lung.

Revenind, meciul cu Albania e doar oglinda a ceea ce se întâmplă în fiecare zi. Ne-am păcălit 20 de minute că suntem echipa solidă, că putem ataca şi că golul va veni. Dacă observaţi, am tot scăzut porţia de fotbal oferită: 90 de minute cu Franţa, 60 cu Elveţia, 20-30 cu Albania. Adversarii de aseară nu au fost cu nimic mai rafinaţi, dar au fost crescuţi într-un fotbal cu o mentalitate diferită, în sisteme bine puse la punct. Iar aici nu mă refer la cel cel albanez, având în vedere că majoritatea fotbaliştilor evoluează de mici sau au fost născuţi în alte ţări.

Albania de azi nu mai e Albania de acum 20 de ani pentru simplul fapt că majoritatea dintre jucătorii lor nu au avut prea mare legătură cu ţara. Au fost crescuţi în medii sănătoase. Poate că, şi pentru noi, salvarea va veni de la cei crescuţi în alt fotbal, rechemaţi, apoi, să joace pentru România. Cei precum „spaniolul” Florin Andone, unul dintre puţinii care s-au ridicat la nivelul duelurilor fizice cu adversarii, atât cât au jucat. De la cei de aici nu văd nici o salvare, asta e marea problemă. Viitoarea generaţie a fotbaliştilor români a fost călcată în picioare de Austria sau Cehia şi umilită de Anglia (0-7).

Din falimentul anunţat s-ar putea naşte ceva nou. Şi măcar ştim că nu vom avea niciodată discuţia siglei şi a palmaresului. Sunt ale noastre, a celor care încă mai visăm la Pasadena şi ne amintim cum Ganea îi lua mingea lui Dorinel ca să-l execute pe Nigel Martyn la Charleroi. Şi, nu în ultimul rând, a celor care timp de zece zile, au înlocuit galbenul cu albul pe steagul Franţei, la Paris şi Lyon.

PS: Într-un fel îmi pare rău de Tata Puiu (observaţi, n-am scris nimic despre el). Dacă avea un parcurs bun la EURO, poate rămânea la echipă şi ne ducea la mondialul din Rusia. Imaginaţi-vă câte icoane putea pupa acolo, în singura ţară ortodoxă organizatorea a unui mondial, din istorie!

 

foto: facebook.com/uefaeuro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*