Amintiri de la EURO 2016

Aici trebuia să vină intro-ul clasic pentru finalul unei competiţii: 51 de meciuri, 108 goluri, peste două milioane de fani, mii de tone de bere consumate etc. După EURO 2016, cifrele sunt la fel de importante ca şi o sticlă de apă minerală în uşa maşinii lui Paul Gascoigne: le consumi, dar oricum vrei ceva mai tare, aşa că vă propun eu câteva lucruri care rămân pe „altarul fotbalului” după acest „european”.

 

Formatul cu 24 de echipe

Hulit de foarte mulţi, îmbrăţişat de prea puţini, noul format al Campionatului European a fost o reuşită. În primul rând, am avut ocazia să vedem România la un turneu final după opt ani, turneu pe care l-a şi deschis, un sentiment chiar deosebit. Numărul general al meciurilor a crescut, deci şi motivele de ieşit seara în oraş şi dat cu părerea despre ce buni sunt toţi şi ce slabi suntem noi. Apoi, am avut ocazia să descoperim echipe şi fotbalişti de care 40 la sută dintre actualii lor fani nu auziseră până luna trecută, iar aici mă refer la Islanda, Irlanda de Nord, Ţara Galilor, Albania, cu ai lor Gunnarsson, Will Grigg, Robson-Kanu şi, îmi cer iertare, Saddiku. Inclusiv victoria Portugaliei este un efect al noului sistem, dar despre asta puţin mai jos.

 

Cele două Irlande

Dacă Irlanda şi fanii ei sunt o prezenţă destul de obişnuită pentru un turneu final de „european” sau „mondial”, pe nord-irlandezi i-am descoperit abia acum. Bine, Mircea Lucescu i-a descoperit prin ’86, când a ratat avionul de Mexic din cauza lor, însă asta vine doar în completarea listei de descoperiri marca „nea Mircea”. Revenind, fanii din cele două Irlande au fost una dintre marile senzaţii ale turneului. Cei din sud le-au făcut pe toate: au adormit un prunc în autobuz, şoptindu-i un cântec de leagăn, i-au făcut declaraţii de dragoste unei poliţiste, au determinat poliţia franceză să le cânte, în faţa unui tunel din Bordeaux, şi i-au îndesat unui francez ghinionist câteva sute de euro în portieră, după ce i-au îndoit plafonul.

Nordicii nu au fost poate la fel de prezenţi prin fapte, însă au adus cu ei hit-ul turneului, „Will Grigg’s on fire!”. Melodia îi e dedicată unui atacant care a marcat 28 de goluri sezonul trecut pentru Wigan, în a treia ligă engleză, dar care nu a prins niciun minut la EURO, plătind tribut unui sistem mai defensiv decât cel inventat de „Tata Puiu”. Cu toate acestea, Grigg a rămas una dintre emblemele turneului. Imnul său a făcut înconjurul Franţei, a fost preluat nu doar de nord-irlandezi, ci şi de adversarii lor, depăşindu-l, într-un final, pe David Guetta şi al său MacBook Air.

 

Visit Iceland!

În preliminarii, Islanda a terminat pe locul doi, după Cehia, dar în faţa Turciei şi Olandei, însă n-a fost îndeajuns pentru ca nordicii să-i convingă pe specialişti că formează mai mult decât o echipă de duzină. Au făcut-o, însă, după primele 90 de minute, contra Portugaliei, şi au continuat să impresioneze chiar şi când erau conduşi cu 5-1 în faţa Franţei, dar alergau de parcă trebuiau să prindă ultima corabie spre Valhalla. Legătura aceea de familie, creată între echipă şi fani, urletul peluzei albastre a cucerit pe toată lumea, de la simpli suporteri sau spectatori şi până la ultraşi, lucru deloc de neglijat. Nu ştiu dacă Islanda va rămâne o forţă şi pe mai departe, dar, cu siguranţă, povestea lor va rămâne una dintre legendele Campionatelor Europene, iar filmul regizat de portarul Hannes Þór Halldórsson va face săli pline la festivalurile de profil (CC Tudor Giurgiu & Mihai Chirilov).

 

România la un turneu final + instalarea lui Daum

După două „mondiale” şi un „european” văzut la televizor, în care românii se străduiau să se jignescă reciproc pe ideea „noi, italienii, vă batem pe voi, francezii”, iată că fanii fotbalului de la noi din ţară şi-au găsit o echipă care să-i coaguleze. Prezenţa României la Campionatul European din Franţa a readus, printre fanii români, farmecul marilor competiţii, senzaţia aceea de apartenenţă la marele show, în care ai ocazia să te implici şi tu, nu doar să stai pe margine. A golit străzile, a umplut barurile şi terasele din toate oraşele ţării şi a trimis, în Franţa, mii de fani care au simţit emoţia unei mari competiţii. Şi cel mai important, EURO 2016 l-a adus pe Christoph Daum pe banca Naţionalei, poate cea mai mare victorie a turneului final pentru fotbalul românesc.

 

Lacrimile lui Ronaldo

Portugalia a triumfat la acest EURO datorită a doi factori principali, sistemul cu 24 de echipe, care i-a oferit un culoar excelent, şi accidentarea lui Cristiano Ronaldo, din finala de pe Stade de France. M-au enervat la culme portughezii, în grupe, mai ales în ultimul meci cu Ungaria, când au refuzat jocul, la 3-3, şi, apoi, în urma victoriei Islandei, au căzut pe locul trei, mergând mai departe doar graţie noului sistem cu trei calificate din grupă. Lusitanii au avut un culoar perfect, întâlnind un singur adversar puternic, Croaţia, echipă care a jucat inexplicabil de fricos şi economicos, până să fie eliminată în prelungiri. Portugalia a ajuns în finală abia după ce a înțeles că jocul ei nu trebuie să orbiteze exclusiv în jurul căpitanului ei. Iar în ultimul act, a fost nevoită să schimbe tot, să muncească, şi să transforme finala într-o victorie a grupului. Ieşirea dramatică a lui Ronaldo l-a umanizat pe jucătorul născut pe insula Madeira, l-a dezbrăcat de contractele de publicitate, arătându-l aşa cum e, un copil căruia îi place fotbalul. Şi îi place să câştige. Spun asta departe de a fi un mare fan al portughezului sau al lui Real Madrid. Ţin cu o singură echipă din străinătate, la care Ronaldo va juca, probabil, pe la vreo 36 de ani.

 

Nah, gata cu fotbalul, că ne pregătim de Liga I. Sau de Liga a IV-a, fiecare cu pasiunile lui.

 

foto principal straitstimes.com